Wadhams şi colegii săi sunt convinşi că aceste schimbări sunt pe cale să se producă. Ei au prezis că incetinirea Gulfstream-ului va fi probabil insoţită de efecte secundare, precum topirea completă a calotelor polare pană in 2080, dacă nu chiar pană in 2020. Acest fapt va avea drept consecinţă dispariţia urşilor polari şi a altor specii de animale, precum şi mutarea eschimoşilor [4]. Wadham a constatat că, in ultimii 20 ani, grosimea stratului de gheaţă din unele regiuni polare s-a redus cu 46%. Rezultatele cercetărilor l-au indemnat să işi concentreze atenţia spre gheţarul Odden din Marea Groenlandei, care ar trebui să se formeze in fiecare iarnă şi să dispară in fiecare vară.
Creşterea gheţarului este factorul care declanşează anual formarea coloanelor de apă descendente.[5] Pe măsură ce apa mării ingheaţă formand gheţarul, cristalele de gheaţă elimină sare in apa din jur, făcand-o mai densă decat apa rece care se scufundă.
Incepand cu anul 1998, Gheţarul Odden nu s-a mai format. Ultima sa apariţie a fost observată in anul 1997. In trecut, sub acest gheţar se formau in fiecare iarnă 9-12 coloane de apă descendente [5,6]. In prezent, din cele 12 mai există doar două, care sunt atat de slabe incat apa nu mai reuşeşte să atingă fundul mării. Efectul acestui eveniment este greu de prezis, deoarece curenţii oceanici şi sistemele climatice sunt inerţiale şi răspund lent la apariţia unor factori perturbatori; pe de altă parte, mai există două zone in Atlanticul de Nord, unde in apele reci apar coloane descendente de apă, menţinand astfel circulaţia.
O analiză detaliată a datelor obţinute prin observaţiile din satelit in anii 1996-2005 a arătat că, in ultimii 5 ani, s-a dublat cantitatea de gheaţă care s-a topit in Groenlanda. Dr. Rignot de la Jet Propulsion Laboratory al NASA din Pasadena, California a descoperit că gheţarii pot reacţiona rapid la schimbările de temperatură. Dacă Groenlanda pierdea in 1996 ca. 100 km3 de gheaţă pe an, in 2005 cantitatea a crescut la 220 km3. Un oraş de mărimea Los Angeles-ului utilizează ca. 1 km3 apă pe an.



Peter Wadhams, profesor in fizica oceanelor la Cambridge University a participat la mai multe expediţii in Arctica la bordul submarinelor Marinei Regale, realizand măsurători in Marea Groenlandei . Pană nu demult, in adancurile oceanelor existau „furnale″ uriaşe de apă rece şi densă care se scufundau de la suprafaţă pană la 3000 m adancime. In prezent, acestea au dispărut aproape complet. Pe măsură ce apa rece se scufundă, cea caldă de la latitudinile sudice ii ia locul, menţinand circulaţia activă. Dacă mecanismul se incetineşte, in Europa va ajunge tot mai puţină caldură.
.de
Reply With Quote
Cercetătorii Flavia Nunes şi Richard Noris de la Institutul de Oceanografie Scripps din California au descoperit că evenimentul din urmă cu 55 milioane ani, numit Maximul Termic dintre Paleocen si Eocen (PETM), a declanşat schimbări climatice care au avut efecte timp de zeci de mii de ani asupra curenţilor oceanici generand o incălzire a suprafeţei acestora cu 5-8 gr. C. In acea perioadă a avut loc o inversare a curenţilor oceanici care a durat ca. 40.000 ani şi apoi incă 100.000 ani pană la revenirea curenţilor in starea iniţială. Pe baza analizei cu C13 şi C14 a mostrelor de sedimente din 4 bazine oceanice, luate inainte şi după PETM s-a descoperit care a fost traseul nutrienţilor transportaţi de curenţi.
Un studiu realizat de către cercetătorii de la Universitatea Bern a arătat că nivelul dioxidului de carbon este cu 27% mai mare decat in ultimii 650.000 ani, iar cel al metanului cu 130% mai mare (triplandu-se practic in ultimii 150 ani). Dioxidul de carbon are o contribuţie de 9-26% la efectul de seră. In opinina cercetătorului Thomas Stocker de la Institutul de Fizică al Universităţii din Berna, Elveţia, scala temporală de influenţă a factorului antropic asupra atmosferei este extrem de scurtă faţă de cea a a ciclurilor climatice.
Ele formează o barieră numită saloclina (bariera arctică salină) care separă apele reci şi dulci de la suprafaţa oceanelor dar situate sub calote şi cele calde şi sărate de la mare adancime, care in mod normal nu permit topirea gheţii de la suprafaţă.
In opinia oceanografului Fiamma Straneo „schimbări aparent neinsemnate ale circulaţiei şi distribuţiei apei dulci pot genera perturbări majore asupra climei terestre. Trebuie să monitorizăm totul cu mare atenţie şi in detaliu, fapt care e uşor de comentat dar foarte greu de realizat practic, deoarece expediţiile in Arctica sunt foarte dificile şi costisitoare deoarece instrumentele noastre nu pot investiga la adancimi foarte mari şi se defectează rapid in condiţiile polare.”