Perturbări recente ale circulaţiei nord-atlantice
In anul 2005, calotele polare au atins cea mai mică dimensiune din ultimii 100 ani. Dar in ultimii 5 ani, oamenii de ştiinţă au observat că mulţi gheţari de pe suprafaţa Groenlandei alunecă spre ocean mai repede decat se credea, topindu-se spre periferie. Simulările climatice au indicat că prezenţa gazelor cu efect de seră va accelera topirea acestora. Ne confruntăm cu un fenomen temporar sau ne aflăm in faţa primelor semne ale unor schimbări climatice pe termen lung? Răspunsurile sunt foarte complexe şi aproape imposibil de formulat, deoarece zona arctică nu este doar un receptor al acestui impact, ci ea este şi va fi responsabilă de producerea unor schimbări globale in cascadă. Astfel, după afirmaţiile celor mai mulţi cercetători, acolo unde se indreaptă
Arctica se va indrepta şi restul planetei, adică spre o schimbare climatică abruptă deosebit de complexă. Totul se menţine intr-o interacţiune misterioasă şi complexă. Pentru a urmări mai bine fenomenul vom explica traseul apei ilustrat pe harta următoare.
Apa rece şi cu salinitate relativ scăzută a Oceanului Pacific, traversează stramtoarea Bering. In perioada iernii polare, vanturile reci de mare intensitate din Alaska lovesc straturile superficiale ale Mării Chukchi. Aerul rece favorizează ingheţul apei din jurul coastelor. Gheaţa e mai uşoară şi va pluti sub acţiunea valurilor care o vor indepărta de maluri, astfel că se fomează noi “buzunare” de apă ce vor fi supuse ingheţului. Aceasta este ceea ce specialiştii numesc „fabrica de gheaţă” care produce nu numai gheaţă ci, odată cu aceasta, apă dulce, deoarece la ingheţare, apa pierde sarea. Gheaţa fiind mai uşoară se ridică, iar sarea eliberată va pătrunde in straturile mai adanci ale oceanului. Densitatea acestora se va mări datorită surplusului de sare favorizand scufundarea lor.
Ele formează o barieră numită saloclina (bariera arctică salină) care separă apele reci şi dulci de la suprafaţa oceanelor dar situate sub calote şi cele calde şi sărate de la mare adancime, care in mod normal nu permit topirea gheţii de la suprafaţă.
Pe harta anterioară se poate observa prezenţa unor zone circulare in care apele calde se amestecă cu cele reci. Curenţii siberieni şi canadieni creează mari rezervoare de apă dulce. Vantul obligă apele să curgă in sens orar, dar uneori, vanturile se schimbă şi curentul rotativ slăbeşte, astfel că apa dulce se răspandeşte in masa oceanului.
Numită de către oceanograful Andrey Proshutinksy „circulara zburătoare”, la oprire ea poate elibera cantităţi mari de apă dulce care se vor indrepta spre nordul Oceanului Atlantic după următorul traseu (vezi harta): Apa rece, relativ dulce din Oceanul Pacific pătrunde in Oceanul Arctic prin stramtoarea Bering. Aceasta este antrenată in Circulara Beaufort şi transferată Oceanului Atlantic de Nord prin 3 căi (stramtorile Fram, Davis, şi Hudson marcate pe hartă). Apele calde şi dense ale Oceanului Atlantic pătrund in Oceanul Arctic sub straturile de apă rece acţionează ca o barieră prevenind topirea gheţarilor.
Datorită schimbărilor climatice abrupte, specialiştii investighează cum şi de ce s-a modificat acest mecanism delicat prin elaborarea unor programe speciale de cercetare care au menirea de a oferi un răspuns asupra modului in care schimbările climei vor afecta regiunea polară in viitorul apropiat.