Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea infăptuirii statului național roman unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la București, alegerea ca domn al Țării Romanești a lui Alexandru loan Cuza avea să-și găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii in capitala munteană.





Cea mai stringentă problemă era recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul implinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o incălcare a Convenției de la Paris. Situația creată in cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferințe internaționale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante și au reușit să caștige sprijin pentru cauza romanească. Incă in a doua ședință a Conferinței (1/13 aprilie) Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman și Austria insă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenție militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Florești, intre Ploiești și Campina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face față oricărei situații. După alte amenințări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, in a 3-a ședință a Conferinței de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la randul ei, dubla alegere. Detensionarea situației, atat in relațiile cu Imperiul Otoman, cat și cu cel Habsburgic, il determină pe domn să ordone inchiderea taberei de la Florești (1 septembrie 1859).
Astfel implinită recunoașterea situației de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aștepta verdictul altor reuniuni internaționale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecințele hotărarilor adoptate prin Convenția de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite incă in cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două țări. Unificarea armatei incepea cu deplasări de unități militare moldovene, la București și muntene, la Iași; tabăra de la Florești s-a bucurat de o comandă unică. In cursul anului 1860, statele majore, instrucția, administrația și intendența au fost așezate sub o singură autoritate, iar aceeași persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită in funcția de ministru de război in ambele țări. La serviciul telegrafului moldovean și muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.
La Focșani, nu fără dificultăți, iși incepuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenției de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două țări. In cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă și promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casație și la domeniul funciar (care traducea in fapt principiul egalității fiscale). Proiectul de Constituție nu a fost aprobat insă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată in februarie 1862.[5]
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, in trecut, un rol important in viața Principatelor (Rusia, in anii „protectoratului”) au fost bazate, incă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neștirbită a autonomiei țării nou-constituite. Astfel, prezența militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, in vara anului 1860, să renunțe la pașapoartele sale solicitate călătorilor romani, in mai multe situații supușii Imperiului fiind reținuți pentru că au produs diverse neoranduieli. Austria, vehement dușmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului roman sunt valabile și pentru locuitorii cezaro-crăiești aflați aici cu afaceri. Maghiarii și polonezii, care voiau să rămană in Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejați de guvern și de domn in spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.
Franța, apoi Rusia, Italia și Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aștepta hotărarea Conferinței de la Constantinopol convocată in acest scop. Cum era de așteptat, incă din prima ședință Poarta a cerut dreptul de intervenție in Principate, in cazul unor noi incălcări ale Convenției de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La inceputul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar in condiții considerate, in țară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacția energică Camerelor și a guvernelor, poziția intransigentă a lui C. Negri și atitudinea favorabilă a majorității Marilor Puteri garante și-au făcut in cele din urmă efectul. La capătul Conferinței, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunțat la condițiile anterior solicitate, Austria păstrandu-și vechea poziție.
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atat de sprijinul Franței cat și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite incep să se numească oficial Romania.

Ma multe