Astronomie - quizz, generalitati (incepatori)

0 tCine a efectuat cel mai lung zbor spatial?
a.) Aleksei Leonov;
b.) Neil Alden Amstrong;
c.) Vladimir Poliakov.


Cat dureaza ca lumina sa iasa din Soare, daca nu ar intalni nici un obstacol pe traiectoria ei?
a.) 3 minute;
b.) 1 ora;
c.) o jumatate de ora;
d.) 2 secunde.


Care este cea mai calda planeta?
a.) Venus;
b.) Pamant;
c.) Pluto.



Care este planeta cu cel mai mare numar de sateliti naturali?
a.) Pamantul;
b.) Pluto;
c.) Venus;
d.) Mercur;
e.) Saturn.


Cand descopera grecii ca Pamantul este rotund?
a.) 400 I.C.;
b.) 400 D.C.


Cate stele se pot observa cu ochiul liber intr-o seara senina?
a.) aproximativ 4000;
b.) aproximativ 5000;
c.) aproximativ 6000.


In ce secol au fost inventate instrumentele optice, luneta si telescopul?
a.) XVII;
b.) XV;
c.) XIV;
d.) XX;
e.) XIX.


Primul telescop a fost realizat de catre :
a.) Albert Einstein;
b.) Isaac Newton;
c.) Neil Alden Armstrong;
d.) Johannes Kepler.



Care este ultima planeta gasita de astronomi?
a.) Pluto;
b.) Jupiter;
c.) Setna.


Succes!Astept si pe altii sa puna intrebari in felul asta!:)
Acest topic va initia incepatorii in tainele astronomiei.Am inceput
intai cu niste intrebari test.
one;
c.) 100 grame;
d.) 12 tone.

Raspunsurile corecte in ordinea intrebarilor de sus sunt:c;d;a;e;a;c;a;b;c.
Acum sa incepem cu cateva imagini,exemple in legatura cum arata cerul in diferite lungimi de unda.

[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...](foto1)

foto1-Cerul in domeniul vizibil. Putem vedea stele (sursele punctiforme), Calea Lactee (banda luminoasa care taie imaginea formata din stele, gaze si praf) si cateva galaxii.

Mai simplu: cum am vedea cerul daca am putea vedea undele radio,infrarosii, ultraviolete, razele X si razele gama. Fiecare dintre imagini ne va arata tot cerul.

Incepem cu domeniul vizibil, lungimea de unde la care sunt sensibili ochii nostri in mod natural. Suntem sensibili numai la o mica parte din spectrul electromagnetic, fiind practic aproape orbi. Ochii nostri sunt sensibili la lungimea de unda a luminii emise de Soare pentru ca am evoluat in vecinatatea Soarelui. Radiatia electromagnetica cu lungimi de unda intre 389 nm (nanometri) si 760 nm (nanometri) este detectata de ochiul uman si este numita de catre noi lumina. Aceasta este compusa din toate culorile curcubeului. Lumina cu lungimea de unda de 550 nm este cea la care ochiul este cel mai sensibil, fiind situata in partea verde a spectrului.
Acest tip de lumina este emis de stele, este reflectat de planete, asteroizi, comete. Putem vedea pe cer toate aceste obiecte, impreuna cu nebuloasele (gaz si praf care reflecta lumina si gaz care emite lumina). Totusi mare majoritatea obiectelor emit radiatie si in celelalte lungimi de unda, la care noi suntem „orbi”. Galaxiile, mari aglomerari de stele si nebuloase arata intr-un fel privite in domeniul vizibil si in alt fel privite in alte lungimi de unda. La fel si stelele: stelele reci sunt mai stralucitoare in infrarosu, iar cele foarte fierbinti in ultraviolet. Praful interstelar care este „vazut” de noi prin lipsa luminii, poate straluci puternic in infarosu.


[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...]
(foto2)
-foto2 :Cerul in domeniul vizibil

Lipsa luminii nu inseamna lipsa radiatiei. Avem lungimi de unda mari, infarosu si radio, care nu pot fi detectate in mod natural de noi. La fel se intampla in partea dreapta a spectrului, unde lungimea de unda scade si energia creste (ultraviolete, raze X, raze gama).

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++


Iarna s-a terminat, dar pe cer inca mai staruie. Dovada sunt patru roiuri stelare care pot fi observate prin binocluri si instrumente mici.

[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...](foto3)

-foto3: Roiurile stelare pe care le veti observa sunt raspandite prin Galaxie. Unele mai apropiate, altele in alt brat spiral.


Primul roi deschis se afla in constelatia Taurus si se numeste „Pleiadele”, Messier 45 sau „Cloșca cu Pui”. L-ati remarcat cu siguranta, pentru ca se veade foarte usor cu ochiul liber. Noua stele pot fi vazute fara nici un instrument, cea mai stralucitoare purtand numele de „Alcyone”. Urmeaza (in ordinea descrescatoare a stralucirii) Atlas, Electra, Maia, Merope, Taygeta, Pleione, Celaeno si Asterope. Stelele din Pleiade sunt de fapt un roi stelar deschis foarte apropiat, la numai 440 de ani lumina departare. In roi se afla mult mai multe stele (aproximatv 1000) care pot fi vazute prin instrumentele astronomice sau pot fi fotografiate. Se pare ca toate aceste stele s-au format acum 100 de milioane de ani si vor mai coexista inca 250 de milioane. In prezent se delpaseaza impreuna prin spatiu, dar in viitor se vor dispersa din cauza miscarilor proprii ale lor.
Pentru a gasi Pleiadele trebuie sa priviti inspre vest, intre orele 21-23, la sfarsitul lui martie si inceputul lui aprilie. Cate stele vedeti?


[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...](foto4)


-foto4 :Harta pentru cautarea Pleiadelor. Cele mai slabe stele de pe harta se pot vedea prin binoclu.

Urmatorul roi stelar se afla in constelatia Cancer (Racul), intre stelele delta si gama. Indreptati un binoclu in acea regiune si veti vedea usor cateva zeci de stele. Roiul se numeste Messier 44 sau „Praesepele”. M44 este unul dintre cele mai apropiate roiuri stelare de Soare. Se afla la aproximativ 600 ani lumina si contine cam 1000 de stele dintre care 68% pitice rosii, 30% asemanatoare cu Soarele si 2% stele de tip spectral A (mai mari si mai fierbinti decat Soarele). Varsta acestora este de 600 de milioane de ani.
Cei care au cer lipsit de lumini arficiale pot vedea chiar cu ochiul liber o pata difuza in locul unde se afla roiul. Fara instrumentele astronomice putem vedea doar lumina combinata a celor 1000 de stele.
In lunile martie si aprilie 2010, planeta Marte se va afla in regiunea unde este pozitionat si roiul, asa ca o puteti folosi ca punct de plecare.


[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...](foto5)
-foto5 :Harta pentru cautarea roiului Messier 44. Cele mai slabe stele de pe harta se pot vedea prin binoclu.
---va urma---

Orizont, Zenit şi Nadir. Cercuri verticale


[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...]





Dacă postandu-ne intr-un şes larg şi intins aruncăm privirea noastră in toate părţile, ni se pare că ne aflăm in mijlocul unui plan circular, pe care cerul rezemat se ridică in forma unei bolţi. Periferia planului acestuia sau cercul in care planul pare a atinge cerul se numeşte „orizont” (ό κύκλος όρίζων sau scurt ό όρίζων). Prin orizont globul cerului se imparte in două emisfere, in cea vizibilă sau cea de sus, şi in cea invizibilă sau cea de jos. Corpurile cerului răsar şi apun cand trec din o emisferă in alta. O linie dreaptă care in locul unde ne-am postat stă vertical pe planul orizontului, se suie pană la punctul cel mai inalt al emisferei celei vizibile şi se coboară trecand prin centrul pămantului pană la punctul cel mai jos al emisferei celei invizibile, punctul cel dintai se numeşte „Zenit”, cel al doilea „Nadir”, linia dreaptă insăşi „linia verticală”; ea coincide cu direcţiea căderii libere a corpurilor.

Stele fixe, planete

Stele fixe,planete




După apusul soarelui cand cerul e curat apar pe acesta o mulţime de stele de lumină felurită, aici in grupe mai dese, acolo mai rar. Ele se văd cu atata mai multe, cu cat cu progresarea nopţii se intunecă mai tare campul cerului. Dintre stele fără asemănare mai multe sunt acelea ce nu schimbă esenţial poziţia lor, incat par a forma totdeauna aceleaşi grupări. Altele cu mult mai puţine se caracterizează prin lumină deosebită, iar mai ales prin aceea că in mod marcabil, adeseori in scurtul interval al unei zile, işi schimbă poziţia către stelele vecine cand intr-o direcţie, cand in alta opusă. Cele dintai, care păstrează in aparenţă aceeaşi poziţie şi aceleaşi distanţe in raportul lor reciproc, se numesc „stele fixe”, fiindcă par ca pironite in bolta cerului. Cele din urmă pentru mişcările lor aparent neregulate au numele de „stele erante (rătăcitoare), planete”.

Timpul sideral şi compararea lui cu timpul solar mediu

Timpul in care globul cerului se roteşte odată in jurul axei sale se numeşte „zi siderală”. Ziua siderală se imparte in 24 de ore siderale, ora siderală in 60 de minute siderale, minutul sideral in 60 de secunde siderale. Timpul solar mediu, după care sunt reglate ceasurile noastre obişnuite, este diferit de timpul sideral, pentru că timpul de la o culminare a soarelui pană la alta proximă este mai lung decat o zi siderală din cauza ce o vom cunoaşte mai tarziu. Ziua siderală numără 23 h 56 m şi 4,09 s ale timpului solar mediu. De aici rezultă următoare comparaţie a timpului sideral şi a timpului solar mediu:
Timpul sideral
24 h
1 h
1 m
1 s Timpul solar mediu
23 h 56 m 4,09 s
0 h 59 m 50,17 s
0 h 0 m 59,84 s
0 h 0 m 0,997 s Timpul solar mediu
24 h
1 h
1 m
1 s Timpul sideral
24 h 3 m 56,56 s
1 h 0 m 9,86 s
0 h 1 m 0,16 s
0 h 0 m 1,003 s



Miscarea Soarelui



Se observă lesne că soarele ia parte la mişcarea comună sau zilnică a globului cerului in direcţie de la răsărit către apus şi produce astfel o schimbare perpetuă intre zi şi noapte. Dar observatorul atent află fără greutate şi aceea că soarele pe langă această mişcare zilnică trebuie să mai aibă şi o mişcare proprie, cu mult mai lentă in direcţie de la apus spre răsărit, aşadar opusă mişcării sale zilnice. Soarele trece in miezul nopţii prin meridianul de jos. Toate aceste apariţii işi află o explicare firească, dacă se consideră că soarele merge in decursul unui an imprejurul cerului de la apus către răsărit. Că această mişcare nu poate să se facă in direcţia ecuatorului sau a unui cerc paralel cu acesta, reiese din imprejurarea că atat inălţimea cea mai mare la care ajunge soarele la culminarea sa cat şi distanţa sa de la punctul estic şi vestic in timpul răsăriturilor şi apusurilor sale sunt supuse unei schimbări continue. In prima zi a primăverii (echinocţiul de primăvară) soarele răsare in punctul estic, trece in inălţimea ecuatorului prin meridian şi apune in punctul vestic. Atunci el trebuie să stea in ecuator, şi aceasta are urmarea că arcul său de zi şi de noapte sunt egale, şi pretutindeni pe pămant ziua şi noaptea sunt egale. După aceea, punctul in care răsare soarele se mută incet spre nord, distanţa soarelui de la punctul estic se face nordică, arcul lui de zi se măreşte, iar cel de noapte al lui se micşorează, ziua creşte, noaptea scade, inălţimea lui meridiană devine mai mare, din unde rezultă că soarele a trecut in emisfera nordică. Cu inceputul verii (solstiţiul de vară) soarele atinge valoarea cea mai mare a distanţei sale nordice de la punctul estic şi totodată al inălţimii sale meridiane.

Acum el se intoarce inapoi spre ecuator. Punctul răsăritului său se mută la inceput incet, apoi tot mai repede către punctul estic, inălţimea meridiană se micşorează pe zi ce merge, nopţile cresc, zilele scad, pană ce la inceputul toamnei (echinocţiul de toamnă), ele se fac iarăşi egale pentru toate locurile pămantului, cand soarele trece in cursul său anual a doua oară prin ecuator şi se face iarăşi arcul său de zi egal cu arcul său de noapte. Acum, astrul zilei răsare iarăşi exact in punctul estic şi inălţimea lui meridiană este egală aceleia ce a fost la inceputul primăverii. Dar punctul răsăritului soarelui nu stă pe loc, ci se mută de la punctul estic spre sud, distanţa soarelui de la punctul acesta devine sudică, zilele scad, nopţile cresc, inălţimea lui meridiană se face mai mică decat inălţimea ecuatorului, dovadă că el se află acum in emisfera sudică. In aceasta emisferă el petrece tot aşa o jumătate de an ca mai inainte in cea nordică şi pe la mijlocul acelei jumătăţi, adică cu inceputul iernii (solstiţiul de iarnă), atinge pe de o parte valoarea cea mai mare a distanţei sale sudice de la punctul estic, care valoare este cu totul egală cu valoarea cea mai mare a distanţei sale nordice de la acelaşi punct, iar pe de altă parte valoarea cea mai mică a inălţimii sale meridiane. Acum sunt zilele cele mai scurte şi nopţile cele mai lungi. Aici se intoarce iarăşi punctul răsăritului soarelui către punctul estic. La inceput incet, mai tarziu tot mai repede, soarele se inalţă tot mai sus, nopţile scad, zilele cresc şi sunt apoi iarăşi egale la inceputul primăverii.

Eliptica,inclinatia elipticei si punctele echinoctiale si solstitiale


Soarele se mişcă in decursul unui an intr-un cerc maxim care taie ecuatorul in două puncte depărtate intre ele la o distanţă de jumătate de periferie a cerului şi sub un unghi de 23 pană la 24 de grade. Cercul acesta maxim l-au numit astronomii greci cand „κύκλος ήλιακός” (cercul soarelui), cand „κύκλος εκλειπτικός” (cercul ecliptic), cu termenul din urmă, din cauză că in acel cerc se fac eclipsele, adică intunecările soarelui (αί εκλείψεις).
După greci numesc şi astronomii noi calea anuală a soarelui „ecliptică”, iar unghiul sub care este ea inclinată spre ecuator „oblicitatea, inclinaţia eclipticei”. Inclinaţia eclipticei are o valoare de 23° 27'. In ecliptică sunt marcate mai ales 4 puncte depărtate intre ele la distanţa de 90°, două echinocţiale şi două solstiţiale.





Cele dintai sunt punctele in care ecuatorul se taie cu ecliptica. Cand soarele se află in ele, atunci ecuatorul este cercul său zilnic şi atunci in toate locurile pămantului ziua este egală cu noaptea. Soarele intră intr-unul din ele cu inceputul primăverii, in celălalt cu inceputul toamnei, şi deci cel dintai se numeşte „punctul echinocţial de primăvară”, iar al doilea „punctul echinocţial de toamnă”. Cele din urmă sunt depărtate faţă de ecuator cu distanţa inclinaţiei eclipticei şi unul din ele se află in emisfera nordică, iar celălalt in emisfera sudică. Soarele il atinge pe cel dintai la inceputul verii, pe cel al doilea la inceputul iernii şi de aceea se şi numesc unul „punctul solstiţial de vară”, iar altul „punctul solstiţial de iarnă”. Insă punctele aceste se numesc „solstiţiale” din cauză că soarele ajungand la ele nu trece peste ele spre a se muta mai departe spre nord sau spre sud, ci se opreşte in ele şi apoi se intoarce iarăşi spre punctul estic de la care a plecat. La astronomii greci ele au, şi anume din aceeaşi cauză, numele de „τροπαί, τροπαί θεριναί, τροπαί χειμεριναί, σημεία τροπικά” (intoarcere, adică a soarelui, intoarcerea de vară, intoarcerea de iarnă, punctele intoarcerii), pe cand cele echinocţiale numele de „σημεία ισημερινά” (puncte echinocţiale). Timpurile in care soarele intră in aceste patru puncte principale ale căii sale se numesc „echinocţii şi solstiţii” şi la cronologii cu nume comun „punctele anului”. Mişcandu-se soarele in ecliptică in direcţie răsăriteană, lungimea lui creşte din zi in zi pană ce el ajunge in timpul echinocţiului de primăvară, iarăşi la acelaşi punct de la care se măsoară lungimea, adică la punctul echinocţial de primăvară.

Forma spirală a căii solare

Am arătat că soarele participă la rotaţia zilnică a globului cerului şi că pe langă această mişcare mai circulă incă, in tot anul, odată imprejurul cerului, in direcţie oblică către ecuator. Uşor se pricepe aşadar că calea ce o face soarele trebuie să fie in urma acestei mişcări compuse, o linie spirală cu 182 - 183 de incolăciri, in care el, intre punctul solstiţial de iarnă şi cel de vară, se apropie şi se depărtează alternativ de zenitul nostru. Totuşi, incolăcirile spiralei sunt aşa de aproape una de alta, că se poate considera fiecare din ele, ca fiind un cerc paralel al ecuatorului cerului.

Paralelele principale ale ecuatorului

Paralelele ecuatorului cerului, cele trase prin amandouă punctele solstiţiale, se numesc „cercuri tropice” (κύκλοι τροπικοί), unul, şi anume cel boreal la astronomii antici greci „tropicul de vară” (τροπικος θερινός), la astronomii moderni „tropicul racului”, altul, şi anume cel austral la cei dintai „tropicul de iarnă” (τροπικος χειμερινός), la cei din urmă „tropicul capricornului”. Tropicele sunt cercurile zilnice ale soarelui la inceputul verii şi al iernii, cand ziua este cea mai lungă sau cea mai scurtă. De aceea ii şi numeau astronomii greci pe unul de vară, pe altul de iarnă, pe cand ecuatorul insuşi ca cercul zilnic al soarelui in timpul echinocţiilor purta la ei numele de „cercul echinocţial” (κύκλος ισημερινός). Iar cum de vine că tropicele la astronomii de astăzi se numesc, unul „tropicul racului”, iar celălalt „tropicul capricornului”, asta se va arăta acolo unde va fi vorba de zodiac. Paralelele ecuatorului cele trase prin polii eclipticei se numesc „cercuri polare”, unul, şi anume cel boreal la astronomii greci „cercul arctic” (κύκλος αρκτικός), altul, şi anume cel austral tot la aceiaşi „cercul antarctic” (κύκλος ανταρκτικός). Cercuri asemănătoare acestor cercuri tropice şi polare se află şi pe globul pămantului, unde ele determină cele cinci zone: zona caldă, cele două moderate şi cele două reci.

Timpul solar adevărat şi mediu

Timpul care trece de la o culminaţie de sus a soarelui pană la alta imediat următoare este o zi solară. Pentru că mişcarea soarelui in ecliptică se face de la vest spre est, aşadar in direcţie opusă mişcării zilnice a stelelor, ziua solară e mai lungă decat ziua siderală. Acum se poate calcula lesne proporţia indicată mai sus intre timpul sideral şi intre timpul solar mediu. Timpul care ii trebuie soarelui ca pornind de la punctul echinocţial cel de primăvară să se intoarcă iarăşi la acelaşi punct, aşadar timpul care ii trebuie lui spre a parcurge odată ecliptica, se numeşte „an”. Anul are (aproximativ) 365 de zile; aceste 365 de zile sunt insă egale cu 366 de zile siderale, fiindcă soarele in decursul tocmai acestui timp circulă odată imprejurul cerului. Proporţia intre ziua solară şi ziua siderală este prin urmare 366/365 = 1,00274 şi de aici reiese că ziua solară sau 24 de ore solare fac 24 h 3 m 56,56s siderale, potrivit tabelului de mai sus.

Timpul nu este acelaşi in fiecare loc de pe faţa pămantului, ci depinde de meridianul locului. Prin urmare, toate locurile pămantului care nu sunt situate pe acelaşi meridian al pămantului au intr-unul şi acelaşi moment timp diferit. Mărimea diferenţei timpului atarnă precum se inţelege lesne de mărimea diferenţei lungimii geografice a locurilor. In momentul cand soarele stă la noi in meridian, in alte locuri răsare şi iarăşi, in alte locuri apune. Cand la noi este amiazăzi, cei ce locuiesc 90° spre est au 6 ore după amiazăzi, antipozii noştri miezul nopţii şi cei ce locuiesc 90° spre vest 6 ore dimineaţă. Dacă un călător ar fi in stare să ţină pasul egal cu soarele şi să inconjoare odată cu acesta pămantul in 24 de ore in direcţie de la est spre vest, el ar avea tot timpul călătoriei sale unul şi acelaşi timp al zilei. Plecand la amiazăzi, in toate locurile pe unde ar trece ar fi timpul de amiazăzi, şi tot la amiazăzi ar ajunge iarăşi acasă…

S-a zis mai inainte că timpul in care soarele plecand din unul din cele 4 puncte principale ale eclipticei, de ex. din punctul echinocţial de primăvară, se intoarce iarăşi la acelaşi punct se numeşte „an”. Dar in decursul timpului acestuia, soarele a parcurs cele 360° ale eclipticei mai lent decat cerul instelat, zodiacal (al 8-lea), din cauza precesiei punctelor amintite. Acest decalaj creează un arc al precesiei de 50'2". Deci se face deosebirea intre anul tropic şi anul sideral. Anul tropic este anul in sensul sus arătat, aşadar timpul intoarcerii soarelui la acelaşi punct principal al eclipticei, de la care a plecat, şi dacă a plecat de la un punct solstiţial, timpul intoarcerii lui la acelaşi punct solstiţial. Fiindcă punctele solstiţiale se numesc greceşte „τροπαί”, apoi şi anul in sensul arătat are numele de „tropic”. In anul tropic soarele parcurge 360° - 50'2" ale ecliptice. Timpul insă in care cerul zodiacal face cele 360° in capăt se numeşte „an sideral”. Anul sideral este ceva mai lung decat cel tropic, din cauza diferenţei de viteze, cerul zodiacal mergand, cum s-a mai spus, mai iute decat soarele, şi prin urmare parcurgand cele 360° intr-un timp mai scurt. In viaţa civilă se intrebuinţează numai cel tropic, pentru că printr-insul se condiţionează schimbarea anotimpurilor şi a lungimilor zilelor şi nopţilor.

Cu ajutorul echinocţiilor celor observate de Iparh şi notate in Almagestul lui Ptolemeu şi prin asemănarea lor cu echinocţii din timpurile noastre, astronomii noi au fost in stare a determina cat se poate de exact anul tropic mediu. După ei anul acesta numără 365,24224 de zile sau 365 de zile 5 ore 48 de minute 51 de secunde (sau 48 s). Ştiindu-se lungimea anului tropic mediu, se poate afla uşor lungimea anului sideral prin proporţia:
360° - 50'2" : 360 = 365 z 5 h 48 m 51 s (48 s): anul sideral. Ea este 365 z 6 h 9 m 11 (10) s.

Anul sideral nu se potriveşte pentru trebuinţele vieţii comune, pentru că anotimpurile in el nu răman fixe, ci cu progresarea timpului işi mută deplin locul lor. Trebuinţelor vieţii comune poate să-i corespundă numai anul tropic. De aceea este el şi baza calendarului nostru. Din el s-a format anul solar civil, care - se inţelege - trebuie să se compună din un număr intreg de zile.

Eclipsele lunii şi ale soarelui

Uneori luna se intunecă printr-un disc umbros ce se intinde peste ea la răsărit, şi această intunecare a ei poate să fie ori totală, ori parţială. Fenomenul amintit se numeşte „eclipsa (εκλειψις), intunecimea lunii”. El se intamplă totdeauna numai in timpul lunii pline şi se produce prin aceea că luna din cand in cand intră in umbra pămantului. Acesta se intamplă pentu că un corp opac nestrăveziu, este luminat pe partea cu care este indreptat spre soare şi aruncă umbră in partea opusă. Deoarece pămantul este mai mic decat soarele, umbra lui trebuie să aibă figura unui con. Periferia pămantului este baza conului acestuia. Razele soarelui nu străbat in umbra aceasta conică a pămantului, şi deci luna, intrand in ea, dispare dinaintea ochilor noştri şi noi o vedem intunecandu-se. Intunecarea lunii este totală, sau parţială, dacă luna se cufundă de tot, sau numai in parte in acea umbră. Axa umbrei cade in planul eclipticei şi cade pe aceasta intr-un punct ce este diametral opus soarelui. Am avea aşadar la fiecare lună plină o intunecare totală a lunii, dacă cerul acesteia ar cade cu ecliptica intr-unul şi acelaşi plan. Dar acestea stau oblic una faţă de cealaltă, făcand un unghi de vreo cateva grade. Deci eclipsele lunii se pot intampla numai atunci cand luna stă in timpul opoziţiei sale cu soarele in, sau aproape de unul din cele două noduri ale orbitei sale, adică din cele două puncte in care cerul său se taie cu ecliptica, aşa că o linie ce am trage de la pămant la soare ar coincide aproape cu linia nodurilor căii lunare. Iar dacă luna in timpul opoziţiei nu se află aproape de unul din nodurile amintite, incat linia nodurilor se abate mult de la linia dintre soare şi pămant, atunci luna in cursul său nu poate să intre in umbra pămantului, ci trece mai departe ori peste, ori sub numita umbră, şi prin urmare nu are loc o eclipsă a ei.

[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...]

O eclipsă totală de lună se poate petrece numai la lună plină, cand pămantul blochează lumina soarelui reflectată in mod normal de lună. Unele raze de soare sunt curbate prin atmosfera pămantului, dand un fel de lumină arămie al lunii.

Intunecarea lunii este totală, sau parţială, dacă luna se cufundă cu totul, sau numai parţial in acea umbră. Axul umbrei cade in planul eclipticei şi nimereşte pe aceasta in un punct ce este diametral opus soarelui. Am avea aşadar la fiecare lună plină o intunecare totală a lunii, dacă cerul acesteia ar cade cu ecliptica in unul şi acelaşi plan. Dar acestea stau oblic una faţă de cealaltă, făcand un unghi de vreo cateva grade. Deci intunecările lunii se pot intampla numai atunci cand luna stă in timpul opoziţiei sale cu soarele in, sau aproape de unul din cele două noduri ale orbitei sale, adică din cele două puncte in care cerul său se taie cu ecliptica, aşa că o linie ce am trage dela pămant la soare ar coincide aproape cu linia nodurilor a căii lunare. Iar dacă luna in timpul opoziţiei nu se află aproape de unul din nodurile amintite, incat linia nodurilor se abate mult dela linia dintre soare şi pămant, atunci luna in cursul său nu poate să intre in umbra pămantului, ci trece mai departe ori peste, ori sub numita umbră, şi prin urmare nu are loc o eclipsă a ei.


[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...]


In timpul lunii noi se intamplă cate odată o „eclipsă a soarelui”. Cauza fenomenului acestuia este luna ce se află atunci intre pămant şi soare. Acesta din urmă insă nu se intunecă in inţelesul propriu al cuvantului, ci numai se acoperă. Se inţelege că luna care este mai mică decat pămantul şi cu mult mai aproape de acesta decat soarele poate să acopere pe cel din urmă totdeauna numai pentru o parte relativ mică a suprafeţei celui dintai, şi că pentru fiecare loc se intamplă inceputul, mediul, sfarşitul şi gradul intunecării in chip diferit. La o eclipsă totală a soarelui, dunga din suprafaţa pămantului in care se observă intunecimea poate să fie cel mult 49 de km de lată; de aceea se şi intamplă pentru un loc oarecare al pămantului intunecări de soare mai rar decat de lună, deşi peste tot soarele se intunecă mai adeseori decat luna.




[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...]




Faptul că nu fiecare conjuncţie aduce cu sine o intunecime a soarelui, este iarăşi o urmare a inclinaţiei căii lunare pe ecliptică. Precum nu se intamplă la fiecare lună plină o eclipsă de lună, tot aşa nici la fiecare lună nouă o eclipsă de soare, pentrucă luna de multe ori se depărtează de ecliptică aşa de mult, că umbra ei in cele mai multe randuri trece peste, sau sub pămant fără ca să-l nimerească pe acesta. O eclipsă de soare poate să se facă numai atunci, dacă luna stă in timpul conjuncţiei sale cu soarele foarte aproape de ecliptică, sau cu alte cuvinte dacă luna nouă cade intr-un timp, cand linia nodurilor a căii lunare este aproape coincidentă cu linia imaginară trasă dela pămant la soare. Faptul că atat eclipsele soarelui cat şi cele ale lunii au loc in apropierea cercului pe care il parcurge soarele in cursul său anual, a făcut ca acesta să fie numit: „ecliptică”, ceea ce inseamnă: „calea intunecimilor”

Fazele lunii şi explicarea lor prin mişcarea ei

Nu este alt corp al cerului care afară de soare atrage asupra sa mai mult atenţia noastră decat luna, pe care cu bucurie o intampină călătorul cand ii răsare in intunericul nopţii şi ii arată calea cea dreaptă. Pe cand astrul luminos al zilei ne apare totdeauna ca un disc rotund, strălucitor peste tot, luna palidă nu ni se arată tot in acelaşi chip, ci in felurite forme variabile, care se repetă necontenit in succesiune destul de regulată. Sunt timpuri, cand şi la un cer total senin nici noaptea nici ziua nu se poate observa nici o urmă de prezenţa ei. Acesta este timpul aşa numitei luni noi. In regiunile noastre invizibilitatea lunii durează cam 4 – 5 zile. După aceea luna se iveşte in partea apuseană a cerului indată după asfinţitul soarelui in forma unei seceri luminoase, inguste, cu partea ei convexă intoarse spre soare. Pe zi ce merge creşte lăţimea secerii acesteia. Totodată se va constata că luna in fiecare zi următoare in timpul cand apune soarele stă mai sus asupra orizontului decat in ziua trecută, sau - ne putem exprima şi aşa - se depărtează tot mai departe dela soare in direcţie spre răsărit. Ea parcurge aşadar calea sa printre zodii cu mai mare repeziciune decat soarele. In ziua cand ea stă cam pe la ora 6 seara in meridian, jumătatea ei, cea dreaptă, o vedem luminată şi despărţită de jumătatea cea intunecoasă printr-o linie dreaptă. Forma aceasta a lunii se numeşte „primul pătrar al ei”.






[Only registered and activated users can see links. Click Here To Register...]